Cum recunoaşte, direct, Norman Manea, «cărţile mele mi-au adus necazurile, aşa că a trebuit să port o bătălie cu ei». Să mă lupt «cu ei», nu să «lupt contra lor» – nici urmă de dorinţa de a apărea eroic, nici un fel de sfidătoare îmbătare de sine. În schimb, modestia firească, pe care o arată mereu... Nu bătălia unui erou, ci a celui vulnerabil, lupta celui slab şi neeroic pentru a se susţine, îndârjit, împotriva tuturor handicapurilor, pentru a rezista degradării, pentru a rezista contra a ceea ce Norman Manea numeşte «deraierea omenescului însuşi» – nici o strădanie morală nu este în acest sens mai uimitoare. (Philip Roth, în The New York Times Book Review) Ca nimeni altul, autorul susţine o necruţătoare confruntare cu sine însuşi şi cu România, cu miturile «socialismului real», căruia îi aparţin şi mitul disidenţei, şi mitul poporului îngenuncheat, stăpânit şi supravegheat de o subţire pătură de birocraţi – relaţia, adică, dintre scriitor, Putere şi «nu cu totul inocentele mase», cum spune. (Frankfurter Allgemeine Zeitung) Spiritul creator face, până la urmă, din această carte o lectură optimistă. (Sunday Times