În poezia lui Daniel D. Marin, ca în teoriile lui Max Planck, se întâmplă, firesc de dual, nefirescul, “într-o conjunctură astrală favorabilă”, graţie căreia sensul comun se zdrobeşte şi lasă sânge pe zidurile “poate” şi “probabil”, marcând semantic locul, ca spaţiu al jocului observat. Daniel D. Marin scrie pe foi negre cu zaruri din lemn de brad. Fără niciun punct de granitză. O poezie a utopiilor minimaliste...