O colecție de instantanee urbane, scrisă cu vervă și umorO serie de portrete bucureștene, în care te vei regăsi cu siguranțăScrisă cu mult umor și emoție, această antologie a trăirilor laolaltă nu te lasă să treci nepăsător printre notele de subsol ale conversațiilor aparent banale din mijloacele de transport în comun. Diana Popescu, autoarea cărții, jurnalistă de cursă lungă și scriitoare, a cartografiat în aceste fragmente urbane multe chipuri ale orașului, atât de iubit și de detestat, deopotrivă. Nu vă lăsați păcăliți: niciunul dintre autobuzele, troleibuzele ori tramvaiele care circulă prin București nu e doar un autobuz, un troleibuz sau un tramvai. Parcul auto al STB e, de fapt, o colecție de teatre neconvenționale, mereu în mișcare. Fiecare mijloc de transport circulă prin oraș echipat cu propria lui scenă atipică, pe care actori încă anonimi participă la un festival al tragicomediei. Sunt o mare consumatoare de teatru, în toate formele lui, deci nu mi-aș putea refuza deliciile acestor reprezentații. Drumurile zilnice alături de protagoniști și spectatori necunoscuți sunt o «plăcere vinovată», utilă și cât se poate de instructivă. Nu doar că ajung unde am nevoie, dar fac și un exercițiu necesar oricăruia dintre noi: o ieșire din bulă, un plonjon în realitatea uneori crudă, alteori de-o blândețe înduioșătoare. Mi s-a părut nedrept să țin doar pentru mine toate întâmplările, dialogurile, glumele, tristețile, îndoielile, tandrețile la care asist, în «peregrinările» mele bucureștene. Fiindcă ele merită o scenă mai mare și-un public numeros. Ba, uneori, chiar aplauze. Așa se face c-a apărut această carte: un jurnal mobil, un <> agitat și colorat ca orașul însuși. O dare de seamă plină de furie, entuziasm, resemnare, delicatețe, vorbe de duh și absurd antologic. Un maraton savuros de râsu’-plânsu’ căruia vă invit să-i fiți martori. Și, de ce nu, participanți. — Diana Popescu O proclam pe Diana Popescu zeița transportului în comun din București și din împrejurimi. S-ar cuveni, așa stând lucrurile, ca templul ei să fie în perpetuă mișcare, cu volan, roți, bare de susținere și locuri rezervate pentru – cum era pe vremuri? – «bătrâni, femei gravide, persoane cu copii în brațe». Ochii de Argus ai Dianei scanează non-stop peisajul uman din tramvaiele, autobuzele și troleibuzele capitalei, iar urechile ei captează tot ce se aude în jur, în registre care oscilează între pisiceală și lehamite, între elan și supărare, între imprecație și rugăminte senzuală. «Umor pentru umori» – iată doar unul dintre sloganurile cu care circulă Diana Popescu pe traseele supraterane ale orașului, coborându-se uneori (la propriu) și la nivelul metroului. Paginile din Viața are abonament pe toate liniile au dinamismul relatării la prezent și împestrițeala câteodată contrariantă din Apărători sau Berceni, din Bragadiru sau Unirii. Evantaiul uman care șopocăie, urlă, zumzăie, îngână, bârfește, ironizează sau recită de la o stație la alta nu-și oprește mișcarea ritmică, indiferent de temperatura sau de înghesuiala din vagoane. Diana Popescu nu numai că face operă de arhivar al comportamentelor, dar își găsește vreme și pentru limbi străine pe care e înțelept le deprinzi cât mai repede (un exemplu: prichindeza). Cartea ei este un almanah neconvențional al călătorilor și al călătoriilor de-a lungul și de-a latul unui furnicar bălțat, pe care îl adori exact în măsura în care-l detești. — Radu Paraschivesc